Sfântul Ludovic Maria de Monte Forti - Secretul admirabil al Rozariului - 42

Când recităm cu atenție această Rugăciune Divină, săvârșim tot atâtea acte ale celor mai nobile virtuți creștine câte rostim cuvintele. Spunând „Tatăl nostru, care ești în ceruri”, săvârșim acte de credință, adorație și smerenie. Dorind ca numele său să fie sfințit și glorificat, demonstrăm un zel fervent pentru slava sa. Cerându-I să ne însușească Împărăția sa, săvârșim un act de speranță. Dorind ca voia lui să se facă precum în cer și pe pământ, demonstrăm un spirit de ascultare desăvârșită. Cerându-I pâinea noastră cea de toate zilele, practicăm sărăcia duhului și despărțirea de bunurile pământești. Rugându-L să ne ierte păcatele noastre, săvârșim un act de pocăință. Și iertându-i pe cei care ne-au jignit, exercităm milostenia în cea mai înaltă perfecțiune. Cerându-I ajutorul în ispite, săvârșim acte de smerenie, prudență și tărie. În timp ce așteptăm eliberarea sa de rău, exercităm răbdare. În cele din urmă, cerând toate aceste lucruri, nu numai pentru noi înșine, ci și pentru aproapele nostru și pentru toți membrii Bisericii, ne îndeplinim datoria de adevărați copii ai lui Dumnezeu, Îl imităm în caritatea Sa, care îi cuprinde pe toți oamenii, și împlinim porunca de a ne iubi aproapele. Detestăm toate păcatele și păzim toate poruncile lui Dumnezeu atunci când, după ce rostim această Rugăciune, inima noastră este de acord cu limba noastră și nu avem intenții contrare sensului acestor cuvinte divine. Căci atunci când ne gândim la Dumnezeu fiind în ceruri, adică infinit înălțat deasupra noastră în măreția maiestății Sale, cădem într-un sentiment de cea mai profundă reverență în prezența Sa și, cuprinși de reverență, fugim de mândrie și ne smerim până la nimic. Când, pronunțând numele Tatălui, ne amintim că ne primim existența de la Dumnezeu, prin părinții noștri, și, de asemenea, educația prin profesorii noștri, care sunt aici pentru Dumnezeu, ale cărui imagini vii sunt, ne simțim obligați să-i onorăm, sau mai degrabă să-L onorăm pe Dumnezeu în persoanele lor, și avem mare grijă să nu-i disprețuim sau să-L întristăm. Când dorim ca sfântul nume al lui Dumnezeu să fie glorificat, suntem departe de a-l profana. Când avem Împărăția lui Dumnezeu ca moștenire, negăm orice afecțiune pentru bunurile acestei lumi; când cerem cu sinceritate aceleași bunuri pentru aproapele nostru pe care le dorim pentru noi înșine, le negăm cu ură, disensiuni și invidie. Când Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastră cea de toate zilele, detestăm lăcomia și pofta care se hrănesc cu abundență. Când ne rugăm cu adevărat lui Dumnezeu să ne ierte, așa cum îi iertăm pe cei care ne-au jignit, ne stăpânim mânia și dorința de răzbunare, întoarcem bine pentru rău și ne iubim dușmanii. Când Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne lase să cădem în păcat în momentul ispitei, arătăm că fugim de lene, că căutăm mijloace pentru a combate viciile și a obține mântuirea noastră. Când ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de rău, ne temem de dreptatea Lui și suntem binecuvântați, pentru că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii; prin frica de Dumnezeu orice om evită păcatul. 15 Rose